Tipare

Știu, e un clișeu.

Momentul ăla când abia cunoști pe cineva și știi că îl vei iubi incredibil de mult.
Când simplul fapt că îți zice „salut” e de ajuns să te convingă că e omul potrivit pentru tine.
Dragoste la prima vedere, la prima silabă rostită , la primul cuvânt scris.
Un clișeu, nimic adevărat, povești pentru fetițe.

Și atunci, să îmi explice cineva.
Cum de atunci când am vorbit prima dată nu m-a interesat că mi-e frig, că e târziu, că mi-e foame, că mi-e sete… că orice, și am continuat să îți povestesc viața mea, cu toate că nu mai vorbisem niciodată?
Cum se face că prima dată când am stat unul lângă altul mi-a fost suficientă ca să stiu că acolo trebuie să fiu?
De ce mi-a fost atât de greu să îmi iau la revedere de la tine, știind totuși că ne vom mai vedea?
Simplul fapt că trebuia să plec de lângă tine ATUNCI, când abia te găsisem, era îngrozitor.

Nu cred în dragostea care durează o viată și trece peste orice.
Si atunci…
Cum de mă văd îmbătrânind lângă tine?
Cum se face că fiecare cuvânt pe care îl spui atârnă greu in sufletul meu, pentru zile și zile…?
Cum după tot timpul care a trecut, încă mi se înmoaie genunchii atunci când mă săruți?

Nu cred în suflete pereche.
Dar…
Cum se face că știi mereu ce vreau și ce gândesc?
De ce atunci când te-am cunoscut am simțit că respir pentru prima dată aerul potrivit pentru mine?
Cum de trăiesc fiecare zi cu tine ca pe o dorință împlinită?

Să nu fie totuși povestea asta cu dragostea doar un clișeu ponosit?
Să fiu eu norocoasa care are parte de tot ce poate fi mai frumos in lumea asta?
De toată dragostea?
Greu de crezut…
Dar inelul de pe degetul meu mă contrazice.
Mă asigură că tu ești al meu și că dragostea există cu adevărat.
Cine-ar fi crezut?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *