Răvaș.

ravas

“În dragostea mea, veacul abia-i o sărutare
Te-mbrățișez și-o eră nu-mi descleștează brațul”

Nu știu de ce, de când te cunosc simt nevoia să scriu.
Să scriu ce simt, când simt.
Poate pentru că așa am senzația că pot opri timpul în loc.
Sau că, recitind, la un moment dat, voi retrăi toate sentimentele care acum dau năvală.
E pentru prima dată in viață când nu am nevoie să citesc poveștile altora, pentru că simt că a mea se scrie in fiecare zi.
Și se scrie cu un fel de cerneală fermecată… fiecare nouă pagină e tot mai frumoasă.

M-am considerat mereu o fată lipsită de noroc.
Nu mă plâng de nimic, doar că șansă mi s-a părut că nu am. N-am câștigat nimic niciodată, la Lotto nu joc, iar în dragoste n-am făcut mereu cele mai inspirate alegeri.
Fiecare pas muncit din greu, sentimentele oferite si atât. Dar mă obișnuisem. “Resemnasem” e cuvântul potrivit.
Nu eram eu cea care avea să trăiască un basm cu final fericit.
Si mă mințeam că, poate, așa e mai interesant.
Până la urmă, și pisicile sunt niște companioane bune la bătrânețe.

Toate astea până să te cunosc.
Cu toate că ți-am mai spus de enșpe mii de ori…
Din momentul în care am stat față in față, am știut că destinul meu avea să se schimbe.
Am știut că aveai să fii al meu la un moment dat in viața asta.
Că lumea avea să ne fie teren de joacă, stelele prietene si marea martor.
Ca ti-aș da orice să-ți fie bine, că ți-aș lua orice suferință ca să nu iți fie rău.
Și poate-i pentru totdeauna…
Dar poate mai durează o zi.
Fiecare moment cu tine e de neprețuit.

“N-ajunge o viață? A mea prin tine crește;
Mi-e o viață clipa in care mă privești.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *