Pentru ea.

pentru ea

E 5.
Mă trezesc aiurea…
Facebook, Instagram, Asos.
Nimicuri.
Beau un pahar de apă și dau scroll.
Încerc să adorm din nou.
Închid ochii și îmi vine in minte Mamaia.
Singura bunică pe care încă o am. Nu știu de ce. Și îmi vine să plâng. Mă oblig să nu mă mai gândesc , să dorm.
Dar nu pot.
Și mă las să mă gândesc la ea.
Și mă las să plâng.
Cred că îmi e dor de ea.
Și mi-e dor de vremea când eram mereu acasă cu ea.
A fost ziua ei in Februarie , a făcut 76 de ani.
Nu ii pasă , nu își mai serbează ziua de multă vreme.
Când eram mică dormeam cu ea , mergeam cu ea peste tot, vorbeam toate trăsnăile cu ea. Cu Mamaia.
Aducea mereu acasă pisici găsite pe câmp, pentru că ii era milă de ele.
Râdeam mult și mereu mă făcea să cred că totul trece.
Viața ei a fost grea, dar uite… Trece.
Bunicul meu a murit când ea avea 41 de ani.
De atunci e singură .
A rămas cu copiii și nepoții.
Dar și cu un dor imens.
A făcut doar patru clase Mamaia .
A învățat croitorie de la sora ei, pentru că străbunicii mei și-au permis să trimită doar pe una dintre ele la școală , “să învețe o meserie”.
Mi-a făcut zeci de rochițe și fustițe. Mă invidiau toate fetele de pe stradă. 🙂
M-a învățat să croiesc rochițe pt păpuși. Încerca să mă ajute și in timp ce îmi făceam lecțiile.
Și se uita la mine admirativ încă de când învățam alfabetul.
Mai târziu, ca să mă dau deșteaptă, voiam să o învăț să numere in engleză. Ca na, eu știam. Și săraca îmi făcea pe plac. Eu râdeam de ea , că îmi pocea cifrele.
Mă lăsa să zic și să fac orice.
Avea părul alb când m-am hotărât eu să ii împletesc codite multe . I-am prins elastice colorate în șuvițe, ei ,care de la 41 de ani purta doar negru.
Am vărsat o călimară de cerneală pe un perete odată. Nu m-a certat. A stat cu peretele pătat ceva vreme, pentru că Mamaia n-are bani.
Îmi povestea mereu din vremea când era tânără și veselă. De când trăia Tataia.
Bucuria ei a plecat odată cu el.
De atunci trăiește doar pentru că trebuie.
Izbucnește in plâns doar dacă pomenește numele lui.
Apoi s-a îmbolnăvit fata ei, mătușa mea.
Și i-a dat un rinichi Mamaia.
A stat prin spitale , pe la Cluj. Singură pe holuri și prin camere de spital.
Ea, care niciodată nu pleacă de acasă.
Din cămăruța ei mică, cu pat, masă, sobă și mașină de cusut.
Nu poate să mai coasă decât ziua, când e lumină. Nu mai vede așa bine… poate de atâtea lacrimi.
Sau poate e vârsta.
Aș vrea să îi dau tot, dar mereu când o întreb nu are nevoie de nimic.
Anul ăsta de Crăciun i-am luat un pulover, mănuși, șosete și o căciulă mai groasă . Căutam să fie de calitate , făceam mofturi la materiale și cusături, când Mamaia încă își cârpește șosetele ca să facă economie. Să le dea copiilor… să ne dea nouă.
Mamaia mea nu e bogată.
Când mă duc acasă mă pune să îi arăt poze. Poze cu viața mea pe care ea n-o mai știe.

Se trezește mereu la 5 , Mamaia.

One Comment

  1. Madalina

    Doar ce m-am trezit, am gasit site-ul tau si am zis aa vad putin despre ce e vb. Si am citit postarea asta si am plans , de emotie. Si dupa ce imi beau cafeaua o sa imi sun bunicile. Esti un om minunat si vreau sa te felicit pt ca ai curaj sa impartasesti gandurile tale cele mai profunde cu restul oamenilor. Succes si inspiratie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *